
Cantec
Nichita Stanescu



Dintre pietrele lungi pe care le-ating 
cu mana, 
privirea ta suna cel mai indepartat. 
Acum ti-o marginesc treptele albe, 
acum ti-o sfarseste luna 
pe care joaca aschiile soarelui cufundat 

Surasul tau, cu colturi abia arcuite 
deasupra-ntinderilor ovale de nisip, 
si dupa mine va fi, si dupa oasele mele albite, 
si dupa chipul tau, fara chip 

Mai ingenunchi si scurg nisipul dintr-o palma 
intr-alta, 
ca-ntr-o clepsidra rasturnata aerian, 
in timp ce scara cu trepte albe, inalta, 
si-a risipit si treptele pe care le urcam. 
